O stare de ameteala imi infioara faptura. Ma gandesc la mare, la nisipul fin care-ti mangaie talpile intr-o dimineata sub rasaritul care anunta ceva promitator. Vreau sa evadez! Mi s-a luat de chipurile mari si vesele, de momentele stupide cand stau fata in fata cu cineva si ne emotionam si nu facem nimic, de injuraturi, de tot.
Cum vom evolua daca nu stim sa spunem ce simtim? Vrem sa ajungem peste tot dar stam pe loc, nu putem sa ne autodepasim.
Sa pun o intrebare mai buna: De ce dragostea doare, de ce nu e ceva placut care sa se traiasca din plin?
Nu stiu unde vreau sa ajung, imi pun intrebari aiurea cu speranta ca articolul va fi citit de cineva si va intelege ce vreau, va intelege ca mi s-a luat de jocuri prostest, ca vreau adevarul, vreau sa se intample ceva acu'. Simt ca nu mai pot, ca totul s-a sfarsit, ascult Epilog[Vama] si simt ca inebunesc.
Totul e o prostie, vom ajunge sa fim olimpici la 5 materii si nu vom stii nimic despre realitate, viitorul ne va fi ales de altii si cand vom vrea sa traim nu vom mai avea ce pentru ca anii s-au dus, vom vrea sa traim in trecut sa dam prezentul si viitorul la o parte, sa ne intoarecem in copilarie.
Cu o ultima strigare va cer ajutor! Salvatima din universul asta idiot!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu